Inca o noapte...o noapte rece... in care gandurile mele zboara...zboara si incearca sa ajunga la tine...
Stiu ca nu sunt singura...iti simt mereu prezenta, desi nu esti aici...
Linistea noptii te aduce mai aproape de mine...esti atat de aproape...si totusi atat de departe...
Lumina lunii care se strecoara incet in camera mea ma trezeste din frumosul vis...visul in care inca imi erai alaturi...
Se spune ca noaptea e un sfetnic bun...asa sa fie oare?
Pentru mine noaptea e inca un moment in care iti simt lipsa...mai tare decat in orice alt moment...pentru ca noaptea raman doar eu ... eu cu gandurile mele, cu visurile mele, cu sperantele mele.

Fiul Babei Dochia, Dragobetele, simbolizeaza sarbatoarea dragostei in traditiile romanesti. Sarbatorit astazi, 24 februarie, Dragobetele marcheaza inceputul primaverii. Ce trebuie sa faci ca sa ai un an imbelsugat, liniste, noroc in dragoste si prosperitate?

Durerea ce-o simt acum ma sufoca si-mi ineaca lacrimile intr-un strigat surd pe care doar eu il aud, nu ma lasa sa rad, nu ma lasa sa plang! Durerea... nimeni real, nimeni in vise, nimeni, nimic...
Cine aude acum strigatul inimii mele? Cine vede lacrimile care imi seaca sufletul?
NIMENI !!! Nimeni nu stie ce simt, nimeni nu incearca macar sa inteleaga ce simt...nimeni pentru ca nimeni nu are timp sa asculte, sa inteleaga... Simt acum ca traiesc intr-o lume in care fiecare e pentru el...fiecare isi urmareste scopul si inchide ochii la durerea celuilalt, la strigatul de ajutor pe care il aude dar nu vrea sa il inteleaga...
Si acum...de cand si tu ai plecat ma simt atat de singura...mult mai singura decat am fost vreodata...imi lipsesti atat de mult...sunt singura in lumea asta care inchide mereu ochii la strigatul meu, la durerea mea....TU, singurul care imi dadeai putere sa merg mai departe...singurul care auzeai strigatul sufletului meu...singurul care imi aratai ca nu sunt singura...

In fiecare zi a saptamanii, in fiecare ora a fiecarei zile mi-e dor...un dor nebun de tine...!
Mi-e dor sa ma trezesc in bratele tale...mi-e dor sa iti pregatesc cafeaua in fiecare dimineata...mi-e dor sa te privesc...mi-e dor sa ma privesti...mi-e dor sa te sarut...mi-e dor sa ne facem planuri...mi-e dor sa imi soptesti ca ma iubesti...!Mi-e dor de noi!
Distanta ne desparte acum, dar stiu ca niciodata sufletele noastre nu se vor desparti, iubirea ne va tine mereu uniti, iubirea noastra nu e trecatoare, nu e un vis ce se va pierde o data cu primele raze ale soarelui, iubirea noastra e o realitate placuta, in mijlocul evenimentelor neplacute care ne inconjoara ceas de ceas!
Esti atat de departe...si totusi atat de aproape in inima mea...in gandul meu...in fiecare vis!
Visez mereu la clipa reintalnirii, la clipa revederii si doar acest gand ma ajuta sa iti suport absenta!

Astazi este una din acele zile in care dezamagirea s-a instalat in sufletul meu inca din zorii zilei...dezamagire produsa de una dintre cele mai importante persoane din viata mea...sau poate chiar de mine...de felul meu de a fi...mereu acea persoana buna, ascultatoare, care nu contrazice niciodata, care accepta deciziile celorlalti...
De atatea ori am zis GATA !!! Ajunge...o sa fiu stapana de acum pe viata mea, pe gandurile si pe sentimentele mele... si totusi...iata ca din nou s-a intamplat...din nou am permis sa se intervina, din nou am lasat sa isi spuna parerea despre viata mea, despre alegerea mea "nepotrivita"..si nu inteleg de ce tocmai acea persoana, una din singurele persoane care trebuie sa iti fie mereu aproape, sa te sustina mereu, chiar si atunci cand gresesti (pentru ca la urma urmei , "a gresi e omeneste"), este cea care iti arata cea mai putina intelegere, care incearca si incearca mereu sa te convinga ca de fapt gresesti, ca de fapt nu stii ceea ce faci...
E de inteles pana la un punct faptul ca imi vrea binele...inteleg asta dar de ce nu ar incredere in mine? De ce totusi nu imi da voie sa imi deschid aripile si sa incerc sa zbor in voie? De ce nu ma lasa pe mine sa gresesc, sa imi dau seama ca nu fac bine? De ce totul se rezuma la "Nu imi place si gata, nu e bine ceea ce faci"...fara chiar nici un motiv rezonabil...pentru ca nici macar nu este capabil sa imi dea un motiv bine intemeiat care sa ma convinga ca gresesc...
Ar trebui sa dau ace persoana la o parte, sa ma indepartez de ea...poate este primul gand care ar trece oricui prin minte...da...ar fi o solutie...dar cand acea persoana e propriul tau parinte cum sa faci asta? Eu una nu pot...nu pot sa ma indepartez, nu pot sa il ignor, si da...stiu ca imi vrea intr-un fel binele, dar eu consider ca am dreptul sa imi incerc sansa, consider ca am capacitatea de a hotari ce este bine pentru mine si ce nu, am dreptul de a alege persoana langa care vreau sa traiesc si la urma urmei de ce nu...poate ca vreau sa gresesc...!!!
Dezamagirea...face si ea parte din viata noastra a tuturor si sunt convinsa ca nu exista persoane care nu au simtit dezamagirea...poate ca dau prea multa atentie acestei situatii dar...nu este confortabil sa simti ca nu ai sprijin din partea persoanelor care se considera ca asta trebuie sa faca...sa te sprijine mereu...!!!

A fi fericit inseamna, dupa unii, a iubi. Si, intr-adevar, a iubi este prima dintre toate fericirile, a fi iubit vine dupa aceea.
Putem asocia iubirea cu fericirea? Da, dar doar atunci cand cel care iubeste nu confunda dragostea cu posesia. Nu dragostea te face sa suferi, ci instinctul de proprietate, care este contrariul dragostei.
"Fericirea este o floare rara", nu pentru ca ar fi unica in lumea, ci pentru ca depinde de fiecare persoana cum stie sa o culeaga.
Florile cele mai scumpe nu sunt acelea cumparate de la magazin, ci acelea pe care trebuie sa te apleci sa le culegi. Un om fericit traieste in armonie cu lucrurile...isi accepta destinul...

"Viata poate fi inteleasa doar privind inapoi, dar trebuie traita doar privind inainte !"
Nu este nimic rau in a revedea trecutul, in a retrai momentele trecute, in a deveni nostalgica... insa pana la un anumit punct... trecutul e al meu, imi apartine, cu bune si cu rele, dar ramane acolo unde ii e locul, ramane doar pentru a-mi analiza faptele, pentru a-mi corecta greselile...nu mai vreau sa traiesc in trecut, nu mai vreau sa traiesc din amintiri !!!
Am hotarat sa las trecutul in urma, sa ma concentrez asupra prezentului, asupra a ceea ce conteaza cu adevarat... Ce rost are sa traiesc din amintiri? O persoana semnificativa pentru mine imi spunea zilele trecute " Sunt sigura ca noi suntem vinovati pentru suferinta noastra !!!" si DA, asa este, eu sunt singura vinovata pentru toate clipele de suferinta prin care am trecut...pentru ca am amplificat totul, pentru ca m-am considerat o persoana slaba, neinteleasa, pentru ca mi-am plans de mila, pentru ca ma invinovateam de tot ceea ce as fi putut sa fac si nu am facut... eram mereu prinsa intre trecut si prezent...si pentru ca nu apreciam cu adevarat ceea ce aveam.
Am realizat, insa, ca am tot ceea ce imi doresc pentru a fi fericita, si nu ma refer la lucruri materiale, care nu mi-ar fi de nici un folos, ma refer la faptul ca am langa mine prieteni adevarati,putini ca numar dar valorosi cu adevarat- persoane care ma apreciaza pentru ceea ce sunt - si cel mai important am alaturi o persoana care ar face totul doar ca eu sa fiu fericita... si ma gandesc acum de ce ma incapatanam eu sa nu vad toate aceste lucruri?
Poate pentru ca in adancul sufletului meu simteam ca inca nu mi-am incheiat toate socotelile cu trecutul...se poate... dar am realizat ca trecutul trebuie lasat in urma si, in final, prezentul e cel care conteaza si intr-o oarecare masura viitorul.
Cat despre "socotelile" mele cu trecutul...acestea le pot considera incheiate din momentul in care am hotarat sa pretuiesc ceea ce am in prezent !