Ganduri, sentimente, amintiri

Din ciclul "Poveşti terapeutice pentru suflet" am ales o poveste care pe mine m-a impresionat...numele ei este "Inima perfectă" şi cred că ar trebui să fie o lecţie pentru fiecare din noi.

Inima perfectă

"Se povesteşte că într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din lume. Nu după mult timp, în jurul lui s-au strâns o mulţime de oameni care îi admirau inima: era într-adevăr perfectă!
Toţi au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată.
Tânărul era foarte mândru de inima lui şi nu contenea să se laude singur cu ea. Deodată, de mulţime s-a apropiat un bătrânel.
Cu glas liniştit, el a rostit ca pentru sine:
- Şi totuşi, perfecţiunea inimii lui nu se compară cu frumuseţea inimii mele!
Oamenii au început să-şi întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până şi tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, şi erau locuri unde bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucăţile străine şi inima bătrânului fiind sinuase, chiar colţuroase pe alocuri. Ba, mai mult, din loc în loc lipseau bucăţi întregi, lăsând să se vadă răni larg deschise, încă sângerânde.
- Cum poate să spună că are o inimă mai frumoasă? îşi şopteau uimiţi oamenii.
- Cred că glumeşti, spuse tânărul după ce a examinat atent inima bătrânelului. Priveşte la inima mea, este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi şi durere.
- Da, a spus blând bătrânul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aş schimba niciodată inima cu a ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea: rup o bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potriveşte în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucăţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colţuroase, pe care eu le preţuiesc nespus de mult, deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine.
Uneori am dăruit bucăţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor. Acestea sunt rănile deschise din inima mea, pentru a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Şi deşi aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până şi pentru aceşti oameni.
Cine ştie, s-ar putea ca într-o zo să se întoarcă la mine şi să-mi umple locurile goale cu bucăţi din inimile lor.
- Înţelegi, acum, dragul meu, care este adevărata frumuseţe a inimii? a încheiat cu glas domol şi zâmbet cald bătrânelul.
Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrân, a rupt o bucată din inima lui perfectă şi i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata şi i-a întins-o tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru că marginile erau cam colţuroase.
Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima, cândva perfectă, pulsa de-acum dragoste din inima bătrânului. Cei doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreună la drum."

Poate mulţi dintre voi, cei care citiţi această poveste, aţi mai văzut-o, toate "Poveştile terapeutice pentru suflet" le-am găsit pe un site...dar mi se par interesante şi fiecare e o lecţie de viaţă...
Câţi dintre noi am putea să facem ceea ce a făcut bătrânelul din poveste? Câţi dintre noi am fi capabili sa dăruim dragoste şi, deşi nu ni se oferă de la ceilalţi, să aşteptăm ca acea persoană să se întoarcă, fără să o învinovăţim, fără să o blamăm, doar să aşteptăm?
Câţi dintre noi am putea să procedăm asemeni tânărului? Câţi am putea să recunoaştem că am greşit (nu în faţa noastră, pentru că sunt convinsă că majoritatea suntem conştienţi de greşelile pe care le facem) în faţa tuturor? Câţi ne-am accepta greşelile în faţa celorlalţi ? Câţi mai preţuim dragostea faţă de ceilalţi (şi nu mă refer aici la familie, ci la cei care ne înconjoară, la aproapele nostru)?
Poate că mai sunt printre noi şi asemenea oameni, dar foarte puţini cred eu.

"Nimic nu este mai de pretuit decat valoarea zilei!"
Goethe

E o alta zi, e o noua zi care da nastere la multe alte sperante!
Sa invatam sa ne bucuram de fiecare zi, de fiecare raza de soare, de fiecare nor care apare pe cerul nostru, sa invatam sa fim mai buni, mai increzatori, sa lasam rautatile la o parte, sa invatam sa fim oameni!
Fiecare zi imi apartine, e meritul meu daca stiu sa profit de fiecare zi, e greseala mea daca fac din fiecare zi o rutina, o zi pierduta!
Nu vreau sa mai pierd nici o zi, vreau sa ma bucur de fiecare rasarit de soare, de fiecare om care trece prin viata mea, vreau sa fiu fericita! In mainile mele sta puterea de a face ceva pentru mine, a mea este decizia!
Sperantele sunt ale mele, visurile imi apartin...nu o sa le las sa moara!
Pretuiti fiecare zi, si in fiecare zi, pretuiti fiecare persoana din viata voastra!
Buna dimineata tuturor!

E atat de ciudat cum viata ne ofera atatea exemple, atatea situatii de care nu suntem constienti si nu stim sa profitam. Viata este cel mai bun invatator pentru fiecare din noi (sau ar trebui sa fie)...trebuie doar sa dam putin mai multa atentie la tot ceea ce ne inconjoara, trebuie sa acordam mai multa importanta vietii...trebuie doar sa deschidem ochii!
De cate ori nu am rostit fiecare cuvinte de genul "nu mai pot", "m-am saturat de viata asta", "m-am saturat sa sufar"...dar ne-am gandit in acele momente cat de important e acest dar divin pe care l-am primit, fara sa-l cerem, acest dar numit VIATA?
Intr-adevar, fiecare din noi avem momente dificile in aceasta viata, momente peste care credem ca nu vom reusi sa trecem si totusi...de fiecare o facem...mai usor sau mai greu, cu ajutorul celorlalti sau singuri, cu speranta sau fara, dar o facem...
Dupa fiecare "furtuna" din viata noastra apare mereu acel minunat astru numit SOARE...e adevarat, uneori mai putin puternic, mai putin stralucitor...uneori intarzie sa apara, dar intr-un final apare...apare de dupa norii negri si ne lumineaza si ne incalzeste zilele...la inceput mai slab...apoi, pe zi ce trece, din ce in ce mai puternic...si atunci ar trebui sa ne dam seama, macar pentru o clipa, ca VIATA ARE SENS, ca merita sa traim, ca cei din jurul nostru, pentru care contam, merita sa fim alaturi de ei, au nevoie de noi !
E adevarat...e foarte greu sa fii in mijlocul "furtunii"...e greu...mai ales cand te simti singur...dar, cand cel de langa tine iti intinde o mana, cand norii incep incet, incet sa dispara de pe cerul innorat al vietii tale si incepi sa ii simti din nou aproape pe cei dragi...tot raul este uitat..."furtuna" a trecut...desi norii negri au lasat inca urme in adancul sufletului tau...stii ca alaturi de cei dragi poti sa treci peste orice "furtuna"...pentru ca nu esti singur!
Incearca sa intelegi viata, invata sa o traiesti...cu bune si cu rele...invata sa te bucuri de ea... MERITA !!!