Ganduri, sentimente, amintiri

Mi-e atât de greu când văd atâta lume plină de durere......atâta lume supărată...mi-e greu să te văd pe tine PRIETENA MEA că suferi şi cel mai greu mi-e că nu pot să te ajut cu nimic...nu pot să fac nimic să îţi fie bine!
Mi-aş dori să pot face ceva pentru tine, mi-aş dori să te pot ajuta mai mult decât cu un simplu sfat pe care oricând ţi-l dau, mi-aş dori să pot să fac ceva să îţi fie bine, să nu mai suferi...
Mă doare enorm durerea ta, suferinţa ta, lacrimile pe care le ascunzi în sufletul tău, lacrimile pe care le ascunzi de ochii altora, zâmbetul fals pe care îl afişezi, mă doare şi doare atât de tare!
Oricând voi fi lângă tine, oricând îţi voi fi aproape indiferent cât de departe voi fi!

În aceste ultime zile am "nimerit" pe diverse bloguri şi cu tristeţe am observat că tot mai mulţi copii (12-13-14-15 ani) se simt din ce în ce mai singuri, daţi la o parte, fără prieteni, fără sprijin sau ajutor.
E trist şi mă gândesc unde vor ajunge aceşti copii peste câţiva ani, ce se va întâmpla cu viaţa lor dacă de la vârste atât de fragede se simt uitaţi de ceilalţi...?
Sunt atâţia oameni care se simt singuri şi uitaţi, singurătatea îşi are şi ea rostul ei...fiecare simte la un moment dat nevoia de a fi singur, cu sine şi propriile gânduri, şi eu simt această nevoie, să fiu singură, doar eu cu mine, cu gândurile şi tristeţile mele, este o nevoie absolut normală dar atunci când această nevoie se acutizează şi devine o stare semipermanentă e deja trist...foarte trist...şi e păcat că se ajunge în această stare pentru că singurii capabili să prevenim această stare suntem noi înşine...dar când noi înşine nu facem nimic nu ştiu dacă ceilalţi mai pot face ceva pentru noi!



Asculta mai multe audio Muzica

Durere...ce e durerea fizică în comparaţie cu durerea sufletului?
O durere infirmă, o durere care trece cu un calmant...în schimb, durerea sufletului...o dată ce s-a instalat...greu îşi mai ia zborul din lăcaşul în care s-a instalat atât de confortabil...
Ce poate alina durerea pe care o simt în adâncul sufletului meu? Poate doar vorbele pe care le aştept, dar ştiu că nu vor veni...nu vor veni pentru că orgoliul este uneori mai presus de orice sentimente, mai presus chiar de sentimentele de părinte.
Azi am simţit probabil pentru prima dată durerea din sufletul meu, e o durere sfâşietoare, cu atât mai mult cu cât în aceste momente aş fi avut nevoie de susţinere, de dragoste, de prezenţa tuturor celor dragi mie... este o etapă importantă din viaţa mea, o etapă care se încheie şi în care, pe lângă faptul că nu am lângă mine una din cele mai importante persoane din viaţa mea, prin orgoliul nemărginit de care dă dovadă îmi umbreşte puţina fericire pe care o simţeam...
Nu sunt genul de persoană care se autocompătimeşte şi nici nu doresc să fiu compătimită, îmi doresc doar să scap de toate aceste sentimente care şi-au făcut loc în sufletul meu, să îmi recapăt liniştea.
Va trece şi asta, aşa cum trec toate în viaţă, şi cum mereu vin altele...doar că...fiecare lasă o cicatrice adâncă în sufletul meu...