Ganduri, sentimente, amintiri

Am ales pentru astăzi să scriu câteva gânduri pentru fiecare, nu îmi aparţin, în seria "Poveşti pentru suflet" am găsit aceste gânduri ale Maicii Teresa de Calcutta. Cred că am ales să transmit tuturor aceste gânduri pentru că am eu, în primul rând, nevoie să cred în ele.

Chiar dacă nu îmi aparţin, vi le dăruiesc din tot sufletul şi sper să vă fie de folos.

Gânduri pentru tine

Madre Teresa de Calcutta

“Nu uita niciodată că pielea se încreţeşte, părul încărunţeşte, iar zilele se adună în ani... Dar ce e mai important se conservă; forţa şi determinarea ta nu au vârstă.

Spiritul tău e cel care îndepărtează pânzele de paianjen.

Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare.

Dincolo de orice reuşită e o altă încercare.

Cât timp trăieşti, simte-te vie.

Dacă ţi-e dor de ce făceai, fă-o din nou.

Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp...

Mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi.

Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine.

Fă astfel ca în loc de milă, să impui respect.

Când nu mai poţi să alergi, ia-o la trap.

Când nu poţi nici asta, ia-o la pas.

Când nu poţi să mergi, ia bastonul. Însă nu te opri niciodată."

Din ciclul "Poveşti terapeutice pentru suflet" am ales o poveste care pe mine m-a impresionat...numele ei este "Inima perfectă" şi cred că ar trebui să fie o lecţie pentru fiecare din noi.

Inima perfectă

"Se povesteşte că într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din lume. Nu după mult timp, în jurul lui s-au strâns o mulţime de oameni care îi admirau inima: era într-adevăr perfectă!
Toţi au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată.
Tânărul era foarte mândru de inima lui şi nu contenea să se laude singur cu ea. Deodată, de mulţime s-a apropiat un bătrânel.
Cu glas liniştit, el a rostit ca pentru sine:
- Şi totuşi, perfecţiunea inimii lui nu se compară cu frumuseţea inimii mele!
Oamenii au început să-şi întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până şi tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, şi erau locuri unde bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucăţile străine şi inima bătrânului fiind sinuase, chiar colţuroase pe alocuri. Ba, mai mult, din loc în loc lipseau bucăţi întregi, lăsând să se vadă răni larg deschise, încă sângerânde.
- Cum poate să spună că are o inimă mai frumoasă? îşi şopteau uimiţi oamenii.
- Cred că glumeşti, spuse tânărul după ce a examinat atent inima bătrânelului. Priveşte la inima mea, este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi şi durere.
- Da, a spus blând bătrânul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aş schimba niciodată inima cu a ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea: rup o bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potriveşte în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucăţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colţuroase, pe care eu le preţuiesc nespus de mult, deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine.
Uneori am dăruit bucăţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor. Acestea sunt rănile deschise din inima mea, pentru a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Şi deşi aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până şi pentru aceşti oameni.
Cine ştie, s-ar putea ca într-o zo să se întoarcă la mine şi să-mi umple locurile goale cu bucăţi din inimile lor.
- Înţelegi, acum, dragul meu, care este adevărata frumuseţe a inimii? a încheiat cu glas domol şi zâmbet cald bătrânelul.
Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrân, a rupt o bucată din inima lui perfectă şi i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata şi i-a întins-o tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru că marginile erau cam colţuroase.
Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima, cândva perfectă, pulsa de-acum dragoste din inima bătrânului. Cei doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreună la drum."

Poate mulţi dintre voi, cei care citiţi această poveste, aţi mai văzut-o, toate "Poveştile terapeutice pentru suflet" le-am găsit pe un site...dar mi se par interesante şi fiecare e o lecţie de viaţă...
Câţi dintre noi am putea să facem ceea ce a făcut bătrânelul din poveste? Câţi dintre noi am fi capabili sa dăruim dragoste şi, deşi nu ni se oferă de la ceilalţi, să aşteptăm ca acea persoană să se întoarcă, fără să o învinovăţim, fără să o blamăm, doar să aşteptăm?
Câţi dintre noi am putea să procedăm asemeni tânărului? Câţi am putea să recunoaştem că am greşit (nu în faţa noastră, pentru că sunt convinsă că majoritatea suntem conştienţi de greşelile pe care le facem) în faţa tuturor? Câţi ne-am accepta greşelile în faţa celorlalţi ? Câţi mai preţuim dragostea faţă de ceilalţi (şi nu mă refer aici la familie, ci la cei care ne înconjoară, la aproapele nostru)?
Poate că mai sunt printre noi şi asemenea oameni, dar foarte puţini cred eu.

M-am gandit sa mai postez o poveste din ciclul "Povesti terapeutice pentru suflet", sper sa intelegeti esenta acesteia si sa va placa...

Calul cu doua capete

Traiau odata intr-o tara pe de-a intregul verde, inconjurata de campii si pajisti minunate, doi cai cu tinuta mandra si demna. Aceste doua animale, un mascul si o femela, erau permanent impreuna. Dimineata foarte devreme ii puteai vedea sarind si fugind pe campiile verzi. Le placea sa fie impreuna si prietenia care ii lega era foarte mare. Nu se desparteau niciodata: se jucau impreuna, mancau impreuna si dormeau unul langa altul.

Pentru nimic in lume ei nu ar fi acceptat sa se separe. Intr-o noapte, cand dormeau unul lipiti unul de altul, ei au facut legamantul de a nu se desparti indiferent ce s-ar fi intamplat. O zana le auzi legamantul si ii intreba:

-Ce va doriti?

- Sa fim intotdeauna impreuna, raspunsera ei fara ezitare.

Si de indata dorinta lor se si realiza. Zana ii transformase intr-un singur cal, nici mascul, nici femela, dar cu doua capete minunate. Caii accceptasera cu mare bucurie transformarea. De acum inainte, ei nu mai aveau motiv sa se ingrijoreze in legatura cu ceea ce ar gandi sau ar spune celalalt, pentru ca nu se desparteau niciodata.

Totusi, intr-o buna zi, se intampla ceva rau. Unul din capete a inceput sa se simta rau si sa aiba stari de indispozitie ciudate care se amplificau pe zi ce trecea. Atunci, capul celalalt a inceput sa se ingrijoreze: ce avea sa i se intample si lui? Ce riscuri erau sa aiba si el aceeasi boala?

Cele doua capete incepusera sa discute si dupa ce au stat bine pe ganduri, i-au cerut zanei sa-i transforme din nou si sa devina ce au fost mai inainte.

Si dorinta lor a fost din nou indeplinita.

Cele doua animale si-au recapatat rapid sanatatea si veselia dar intelesesera ca autonomia lor era fundamentala si ca puteau la fel de bine sa se odihneasca sau sa colinde pajistile singuri sau impreuna, continuand sa tina unul la altul.

Doresti sa fii intotdeauna impreuna cu cel care iti este drag ?

Doresti sa nu te separi de partenerul/a tau/ta, chiar faceti un legamant sa nu va despartiti nicioadata? Vrei sa afli in totalitate ce gandeste, ce face celalalt?

Invata din experienta celor doi cai ca odata ce doua persoane isi pierd individualitatea si se unesc intr-un singur trup, unul dintre ei se poate imbolnavi iar celalalt va fi ingrijorat de ce i se poate intampla si lui.

Descopera-ti capacitatea de a tine foarte mult la celalalt, de a-l iubi si in acelasi timp lasa-ti propria persoana sa se dezvolte autonom.

In clipele mele de plictiseala, rataceam pe net, si am gasit cateva "Povesti terapeutice pentru suflet", pe care m-am gandit sa vi le impartasesc. Sper sa va fie de folos.

Dragul meu,

Azi dimineata, cand te-ai trezit din somn, eram langa patul tau, in lumina minunatului rasarit de soare, care a inundat odaia ta. Am sperat in acel moment ca imi vei spune cum se cuvine "Buna dimineata". Dar n-ai facut-o. M-am gandit ca poate era prea devreme si ca de aceea nu m-ai putut observa...

Am incercat sa-ti atrag atentia cand, grabit, ai deschis usa si ai plecat. Ti-am sarutat fata cu boarea diminetii, am revarsat asupra ta mireasma dulce a florilor, ti-am murmurat o melodie de dragoste, prin gingasul ciripit al pasarelelor. Ai trecut pe langa mine grabind pasul, fara sa ma iei in seama...

Mai tarziu, te-am privit duios, cand mergeai preocupat si discutai aprins cu cei cu care te intalneai.

Ah, cat as fi dorit sa schimbi si cu mine cateva cuvinte, dar ai trecut pe langa mine fara sa-mi dai nici o atentie...

Dupa-amiaza, fiindca era cald, ti-am trimis o ploaie invioratoare si ti-am stralucit in fiecare picatura de ploaie. Am strigat din ceruri, cu glas de tunet, doar, doar ma vei auzi cumva. Zadarnic... Apoi am pictat un curcubeu fermecator in mijlocul norilor si mi-am zis:

"Cu siguranta ma va vedea", dar n-ai facut-o, nu m-ai vazut...

Seara, la sfarsitul zilei, ti-am trimis un minunat apus de soare, gandind ca ma vei privi. Te-am cautat atat de mult cu privirea miilor de stele stralucitoare, nadajduind ca ma vei vedea, dar am ramas pierduta in nepasarea ta...

In sfarsit, noaptea, la culcarea ta, am revarsat peste tine lumina lunii, ca sa-ti amintesc ca eu nu te pot uita. Am nadajduit ca macar acum ma vei observa, inainte de a adormi, dar ai tacut, nu m-ai privit. Si ai adormit...

A ta vesnica prietena, Fericirea