Ganduri, sentimente, amintiri

Nu trece minut, oră, zi fără să îmi amintesc cum era viaţa mea înainte de a te cunoaşte, de fapt înainte de a te găsi...pentru că da....te-am căutat, deşi nu ştiam când vei apărea, de unde sau cum, ştiam că undeva exişti şi că vei veni într-un final...
Acum deşi ştiu că iubirea ne uneşte, deşi inimile noastre se completează, deşi sufletul meu şi-a găsit împlinirea lângă tine, încă te caut... te caut pentru că acum nu eşti aici, te caut pentru că îţi simt lipsa, te caut pentru că îmi lipseşti!
Îţi caut privirea care îmi dădea mereu putere să continui, îţi caut mângâierea care îmi alina durerile, îţi caut zâmbetul care mă întărea...te caut...în orice colţ, în orice picătură de ploaie, în fiecare rază de soare, în orice loc! Şi nu eşti aici...
Îmi dai putere ori de câte ori îţi aud vocea, ori de câte ori îmi spui că mă iubeşti, dar prezenţa ta lipseşte...tu lipseşti!
Şi acum, când clipa revederii se apropie, timpul îmi pare tot mai lung, nopţile sunt tot mai negre...doar gândul că ne vom revedea mă întăreşte, doar cuvintele tale îmi dau putere să continui!
"Te iubesc"...ce cuvinte minunate, dar câtă valoare capătă când le spui persoanei dragi, privindu-l/privind-o în ochi...!!!
Chiar dacă acum nu te pot privi, chiar dacă acum nu te pot atinge, chiar dacă nu îţi simt prezenţa, ştiu că tu exişti şi nu pot decât să te iubesc din ce în ce mai mult!

Din ciclul "Poveşti terapeutice pentru suflet" am ales o poveste care pe mine m-a impresionat...numele ei este "Inima perfectă" şi cred că ar trebui să fie o lecţie pentru fiecare din noi.

Inima perfectă

"Se povesteşte că într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din lume. Nu după mult timp, în jurul lui s-au strâns o mulţime de oameni care îi admirau inima: era într-adevăr perfectă!
Toţi au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată.
Tânărul era foarte mândru de inima lui şi nu contenea să se laude singur cu ea. Deodată, de mulţime s-a apropiat un bătrânel.
Cu glas liniştit, el a rostit ca pentru sine:
- Şi totuşi, perfecţiunea inimii lui nu se compară cu frumuseţea inimii mele!
Oamenii au început să-şi întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până şi tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, şi erau locuri unde bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucăţile străine şi inima bătrânului fiind sinuase, chiar colţuroase pe alocuri. Ba, mai mult, din loc în loc lipseau bucăţi întregi, lăsând să se vadă răni larg deschise, încă sângerânde.
- Cum poate să spună că are o inimă mai frumoasă? îşi şopteau uimiţi oamenii.
- Cred că glumeşti, spuse tânărul după ce a examinat atent inima bătrânelului. Priveşte la inima mea, este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi şi durere.
- Da, a spus blând bătrânul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aş schimba niciodată inima cu a ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea: rup o bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potriveşte în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucăţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colţuroase, pe care eu le preţuiesc nespus de mult, deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine.
Uneori am dăruit bucăţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor. Acestea sunt rănile deschise din inima mea, pentru a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Şi deşi aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până şi pentru aceşti oameni.
Cine ştie, s-ar putea ca într-o zo să se întoarcă la mine şi să-mi umple locurile goale cu bucăţi din inimile lor.
- Înţelegi, acum, dragul meu, care este adevărata frumuseţe a inimii? a încheiat cu glas domol şi zâmbet cald bătrânelul.
Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrân, a rupt o bucată din inima lui perfectă şi i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata şi i-a întins-o tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru că marginile erau cam colţuroase.
Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima, cândva perfectă, pulsa de-acum dragoste din inima bătrânului. Cei doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreună la drum."

Poate mulţi dintre voi, cei care citiţi această poveste, aţi mai văzut-o, toate "Poveştile terapeutice pentru suflet" le-am găsit pe un site...dar mi se par interesante şi fiecare e o lecţie de viaţă...
Câţi dintre noi am putea să facem ceea ce a făcut bătrânelul din poveste? Câţi dintre noi am fi capabili sa dăruim dragoste şi, deşi nu ni se oferă de la ceilalţi, să aşteptăm ca acea persoană să se întoarcă, fără să o învinovăţim, fără să o blamăm, doar să aşteptăm?
Câţi dintre noi am putea să procedăm asemeni tânărului? Câţi am putea să recunoaştem că am greşit (nu în faţa noastră, pentru că sunt convinsă că majoritatea suntem conştienţi de greşelile pe care le facem) în faţa tuturor? Câţi ne-am accepta greşelile în faţa celorlalţi ? Câţi mai preţuim dragostea faţă de ceilalţi (şi nu mă refer aici la familie, ci la cei care ne înconjoară, la aproapele nostru)?
Poate că mai sunt printre noi şi asemenea oameni, dar foarte puţini cred eu.

Azi am primit un premiu...primul premiu de "blog" sau "bloggerita" sau cum i s-o spune...important e ca l-am primit :). Multumesc Balaurita pentru premiul oferit.
Si pentru ca asa e frumos si asa se face...din partea mea, premiul va merge mai departe la... Ramona_bluee, denisia, coryta, sidonia...si tuturor celor care doresc.

"Nu regret nimic din ce-am facut in viata, in schimb regret tot ce n-am facut."
Tudor Musatescu
Nu sunt perfecta si nici nu imi doresc sa fiu, nu am o viata simpla, dar nici extraordinar de complicata, nu pot sa spun ca nu am gresit, dar nu regret nimic din tot ce am facut, bun sau rau, in fiecare moment am incercat sa fac doar ceea ce am simtit.
Poate am tacut de multe ori pentru a nu supara pe cineva, dar nici asta nu am regretat pentru ca la momentul respectiv am considerat ca asta trebuie sa fac.
Regret doar ceea ce nu am facut...regret ca poate nu mi-am aratat intotdeauna sentimentele, poate de teama de a nu fi dezamagita; regret ca nu am realizat poate ce mi-am propus, dar sunt mandra de tot ceea ce am realizat; regret tot ce as fi putut sa fac si nu am facut, insa nu regret nimic din ceea ce am facut.
As fi poate falsa daca as spune ca regret ce am facut, sunt faptele mele, gandurile mele, actiunile mele, poate uneori mi-a parut rau, dar niciodata nu am regretat.
Viata, sau poate mai mult noi insine, ne pune(m) de multe ori in situatii dificile,dar niciodata nu trebuie sa regreti ceea ce faci sau spui, consider ca in momentul in care regreti ce ai facut la un moment dat, iti renegi sentimentele, pentru ca bune sau rele, cuvintele si faptele pe care le faci, iti apartin, le simti si nu trebuie sa iti fie rusine cu ceea ce simti sau gandesti.
Sentimentele si gandurile tale te fac unic, te fac special. Cum spunea Jonathan Larson: "Uita regretele, altfel vei pierde toata viata."
Ce rost are sa iti petreci viata regretand? Cine te cunoaste, cine iti e aproape, cine te apreciaza cu adevarat, o va face in continuare, indiferent daca gandurile si sentimentele tale coincid sau nu cu ale lui, indiferent daca la un moment dat ai spus un lucru cu care nu e de acord.
Oamenii nu se apropie, nu se ataseaza unii de altii doar pentru ca au sau nu idei comune; uneori discutiile in contradictoriu intaresc o relati, iti dau ocazia sa cunosti o persoana mai bine, sa ii cunosti gandurile si ideile.
Important e sa fii tu insuti, iar cei care tin la tine cu adevarat, vor stii sa te accepte asa cum esti in realitate, fara sa trebuiasca sa te prefaci a fi altceva decat esti.

Un amalgam de sentimente si deziluzii si-au facut astazi loc in sufletul meu...
M-am simtit atat de singura azi...poate mai singura ca niciodata...mi-au lipsit azi atat de mult toate acele persoane care candva imi erau aproape...care mereu stiau sa ma faca sa zambesc...acele persoane care au insemnat si inseamna inca ceva pentru mine.
Dar am realizat azi ca nimeni nu este indispensabil...indiferent cat de mult ma doare pe mine, ei nu mai au nevoie de mine...ei nu imi simt lipsa asa cum o fac eu...si desi nu e usor o sa invat sa inteleg ca totul are un sfarsit...o sa incerc sa accept ca m-au scos din viata lor. Ei in schimb or sa ramana mereu "ingerii" mei, cei care mi-au fost aproape cand am avut cea mai mare nevoie, care m-au facut sa simt si sa inteleg ce inseamna sa nu fi singur.
As fi vrut sa nu plece de langa mine, as fi vrut sa imi fie mereu alaturi, dar am inteles ca nu tot ceea ce iti doresti se indeplineste, pentru ca nu tine numai de mine...intr-o relatie, de orice natura, trebuie sa existe cel putin 2 persoane, de una singura nu pot sa lupt!
Afectiunea, prietenia, increderea nu pot fi cersite...ti se ofera sau nu! Trebuie sa accept ca le-am avut, dar le-am pierdut! Nu o sa ma lamentez si nici nu o sa mai incerc sa lupt cu morile de vant!
In aceste momente realizez cat e de adevarat ca "atunci cand pierzi un prieten, simti ca pierzi o parte din tine!"
O sa alung singuratatea care incearca din rasputeri sa puna stapanire pe mine, o sa ma ridic din nou, cum am facut-o de atatea ori si o sa merg mai departe. Am incredere in mine si stiu ca o sa reusesc. O sa trec si peste asta cum am trecut peste atatea!
Cel mai important e ca TU imi esti aproape, chiar daca intre noi exista o distanta care fizic ne desparte, stiu ca imi esti alaturi, cum ai fost mereu, stiu ca ma sprijini si poate ca TU esti singurul care imi da forta sa merg mai departe, tu si iubirea ta!